marți, 9 februarie 2016
Vintilă Horia, despre scandalul Goncourt, la 30 de ani după
Cuvântul
românesc,
ianuarie 1991
După
treizeci de ani
de
Vintilă Horia
În
noiembrie 1960, Academia Goncourt de la Paris a atribuit premiul ei anual
romanului meu Dumnezeu s-a născut în exil.
Cu o zi înainte, clienţii unei librării din Place Clichy, prin vot secret, îmi
dăduseră acelaşi premiu (o carte, un vot mai democratic nici că se putea), iar
presa franceză, cât şi cea europeană, cu o lună înainte, luase atitudine foarte
favorabilă montând un adevărat spectacol jurnalistic în jurul unui roman care
nu era nici pornografic, nici de stânga şi care se bucurase de la început
(cartea apăruse în martie 1960, la Editura Fayard) de o critică excelentă. În
plus, înainte de a obţine cunoscutul premiu, semnasem cinci contracte de
traducere. Lucru care mă încurajase, încă din septembrie, să mă mut de la
Madrid la Paris. În micul apartament în care locuiam într-un cartier „roşu” de
la marginea oraşului, veneau să mă viziteze în fiecare zi gazetari din toată
lumea, ca şi cum atmosfera creată în jurul cărţii mele dădea tuturor impresia
că premiul Goncourt din acel an mi-ar fi fost dinainte asigurat. Îmi aduc în
special aminte de o lungă întrevedere cu André Bourin, de
la Les Nouvelles Littéraires,
săptămânalul care mi-a rămas fidel până la urmă, în ciuda scandalului provocat
de comunişti împotriva mea şi a cărţii mele. Rezistaserăm „în cursă”, cum se
spunea, Henry Thomas, un scriitor de la Gallimard, şi cu mine. Eram sigur că jocul
nu era decât un fel abil de a face publicitate în favoarea scriitorului
francez, romanul meu nefiind altceva decât un fel de capcană exotică (un român
scriind un roman în limba franceză, lucru care nu se mai întâmplase în analele
premiului). Până la urmă, la al patrulea tur, eu am obţinut şase voturi, Henry
Thomas trei şi Albert Simonin unu. Lucrurile se întâmplau pe data de 21
noiembrie.
În
după amiaza aceleiaşi zile, editorul meu organiza o mare primire la sediul
editurii, de pe rue Saint-Gothard, unde veniseră să mă intervieveze
televiziunile, ziarele şi posturile de radio din lumea întreagă. Către
sfârşitul acelei primiri, directorul editurii mi-a prezentat pe un gazetar
francez care venea în numele Ambasadei române de la Paris (pe atunci se numea Ambasada
Republicii Populare Romîne, cu î din i) să mă invite să mă fotografiez cu reprezentanţii
diplomatici şi, bineînţeles, cu ambasadorul, pentru ca evenimentul să se
înscrie astfel în cronica glorioasă a prezenţei literare româneşti la Paris.
Răspunsul meu a fost negativ şi felul în care l-am trimis la plimbare pe
trimisul special al Ambasadei nu a fost deloc delicat şi nici măcar diplomatic.
Am avut în faţa ochilor, în acel moment, pe prietenii mei şi pe toţi
intelectualii români care zăceau în închisorile comuniste, pe tot întinsul
ţării şi cărora nu le-ar fi plăcut prezenţa mea pe o fotografie reperistă.
O
săptămână după aceea, în care ziarul Le
Figaro mă proclamase nici mai mult nici mai puţin decât „prinţ al exilului”,
partidul comunist francez, de acord cu cel aşa zis român, declanşa un atac
împotriva mea, de o violenţă puţin obişnuită, situată oarecum pe linia atacurilor
staliniste din vremurile bune ale partidului. Eram declarat legionar,
antisemit, fascist. Articolul apărea pe prima pagină a ziarului L'Humanité,
însoţit de o fotografie. În aceeaşi zi gardurile şi pereţii din Issy-les-Moulineaux,
cartierul în care locuiam, apăreau acoperiţi de afişe, acea primă pagină din
cotidianul partidului, care semăna cu afişele judiciare din Far-West, cu
fotografia sau portretul banditului, deasupra căreia figura în negru cuvântul „Wanted”.
Devenisem, prin decret marxist, un urmărit, un criminal de război. Mihai Ralea,
trimis al Securităţii de la Bucureşti, venise la Paris ca să conducă abila
campanie împotriva unui scriitor exilat care refuza să colaboreze.
A
fost epoca cea mai agitată din viaţa mea şi cea mai încărcată de învăţăminte.
Luam contact cu perfidia, cu mişelia, cu laşitatea, cu minciuna, sub aspectul
lor cel mai strălucit şi mai nociv: intelectualitatea franceză, cât şi cea
occidentală, unită în cuget şi în simţiri împotriva unui biet român exilat,
vinovat de toate relele secolului. Totul descinzând în linie dreaptă din gestul
încăpăţânat de a nu fi mers la Ambasadă, ca să mă fotografiez în grup cu asupritorii
neamului românesc. Fapt mai mult decât demonstrativ, secretarul general al Academiei
Goncourt, răposatul între timp, Gerard Bauer, telefonase la Ambasadă pe ziua de
20 noiembrie, ca să ia informaţii despre mine, informaţii cum nu se putea mai
favorabile, aşa cum mi s-a spus mai târziu, din partea consilierului de presă
reperist, care, sigur pe neclintita prezenţă a unei atitudini devenită
tradiţională (intelectualul trebuie să fie un laş) îmi garanta puritatea
politică în faţa unei sigure posibilităţi de a deveni, după decernarea
premiului şi în mijlocul unui ambiant de stânga, cum era cel de la Paris, un
amic al Ambasadei. Nu a fost aşa, calculele au dat greş, deci bunăvoinţa de
până atunci se transforma în cel mai înverşunat atac.
În
ce constau acuzaţiile la care s-au aliat imediat glasurile cele mai autorizate
ale presei franceze şi europene? Pe ce se bazau invectivele? În primul rând pe
faptul că făcusem parte din Garda de Fier. Lucru fals, pentru că niciodată nu
am aderat la vreun partid. Eram membru înainte de război, al grupării de la Gândirea, revistă condusă de Nichifor
Crainic, adversar al Gărzii de Fier, deci tinereţea mea militantă, ca să zic
aşa, s-a desfăşurat sub semnul anticomunismului cel mai înverşunat, însă fără
ca acest fapt să mă fi obligat la o adeziune politică. Fusesem rechemat, apoi,
din postul de ataşat de presă, la Roma, în octombrie 1940, în momentul în care
Garda de Fier venea la putere. Iar după căderea Gărzii de Fier, mi-am reluat
cariera diplomatică la Viena, sub guvernul Antonescu, până în toamna anului
1944, când, după armistiţiu, am intrat într-un lagăr german, în timp ce
legionarii formau un guvern la Viena, exact în aceeaşi epocă. Am rămas în
lagăr, împreună cu ceilalţi diplomaţi români din Germania, până în mai 1944,
când am fost eliberaţi de trupele engleze ale armatei a V-a.
În
plus, afirmasem într-un articol că Heinrich Heine fusese Evreu... Eu nu m-am supărat
niciodată când presa spaniolă, cea italiană sau franceză spunea şi spune despre
mine că sunt un scriitor de origină română... În ceea ce priveşte un articol
apărut în 1938, în care făceam elogiul lui Adolf Hitler, acesta ilustra
atitudinea mea din primăvara acelui an, când, timp de trei luni, am simpatizat
cu naţional-socialismul. Mi-am dat repede seama că mă înşelasem, mi-am retras
admiraţia şi am scris, de atunci şi până la sfârşitul războiului, articole în
care atacam principiile unui partid şi ale unei ideologii cu care un creştin nu
putea fi de acord. Am scris, tot în acea epocă, articole împotriva fascismului,
într-o vreme în care Mussolini îşi manifesta simpatia faţă de Ungaria. Dacă aş
fi mers la Ambasada reperistă, bineînţeles, aş fi fost iertat şi nimeni nu
şi-ar fi adus aminte de scurta mea perioadă nazistă.
Cu
toate riscurile, bănuind dinainte, tot ce avea să se întâmple, am preferat să
rămân fidel mie însumi. Din această fidelitate, împotriva tuturor furtunilor pe
care duşmanii omenirii le-au dezlănţuit împotriva mea, îmi e ţesută soarta. În
acest fel, mi-am transformat de la început exilul într-o căutare permanentă a
adevărului, lucru pe care-l oglindesc cărţile mele din totdeauna.
Cum
în acea epocă – mă refer la sfârşitul anului 1960 – nu a izbucnit nici un
război şi nici un scandal, presa a continuat să se ocupe de mine, în acelaşi
fel conformist şi mişelesc. Un cotidian de la Paris publica într-o dimineaţă, o
fotografie a mea în faţa unui crematoriu. Dedesubt scria: "Vintilă Horia
în faţa unui cuptor în care în timpul războiului arunca pe evrei în
flăcări". În acel timp eu mă aflam prizonier, într-un lagăr nazist. Pe
străzile Parisului comuniştii organizau manifestaţii împotriva mea. La
Televiziune apărea într-o zi imaginea mea cu următoarea explicaţie: „Vintilă
Horiă, în timp ce coboară din casa lui şi se îndreaptă spre o maşină care-l va
duce departe de Franţa.” Era un montaj grosolan. Nici nu ieşeam de la mine de
acasă, ci de la Editura Fayard, şi nu fugeam de la Paris, unde am rămas până în
preajma Crăciunului, răspunzând cu înverşunare întrebărilor presei. Făceam în
medie cam douăzeci de interviuri pe zi. Când mă întorceam seara acasă, rupt de
oboseală, găseam zece gazetari pe scări, aşteptându-mă. Îi pofteam înăuntru,
soţia mea le prepara câte o ceaşcă de cafea şi continuam să răspund. Multe din
acele răspunsuri erau falsificate, corectate, întoarse pe dos, astfel încât
imaginea mea, de fascist fioros, să iasă cât mai caricaturizată şi mai nntiriatică.
Chiar şi Le Figaro, ziarul cel mai
plicticos din Europa, devenise un adversar şi se întrecea în a mă calomnia,
publicând în pagini şi în locuri ascunse răspunsurile mele la critici şi
invective.
Mă
apăram cum puteam, împotriva acelor atacuri care porneau din aceeaşi vizuină blestemată,
nu mai dormeam, nu mai mâneam, ajunsesem la limita tuturor puterilor. Mă consolau
miile de scrisori pe care le primeam din toată Franţa, scrisori în care bunii
oameni de rând, cititori ai cărţii mele, îşi cereau scuze in numele Franţei
pentru nedreptatea ce mi se făcea.
Iar
vecinii mei de cartier, măcelarul, băcanul, vânzătorul de ziare, cofetarul,
chiar şi o vecină evreică de la etajul de deasupra mea, băteau la uşă, intrau,
îmi strângeau mâna şi-mi spuneau cât de mare era părerea lor de rău şi cât
dispreţ aveau pentru ziarele şi mass-media în general, în care nu avuseseră de
fapt niciodată nici un fel de încredere. Mi-am dat seama atunci câtă distanţă
se crease între sufletul onest al unui popor şi acea înşelăciune în proză şi în
imagini care duceau încetul cu încetul Franţa către dezastrul socialist în care
i se zbate astăzi sufletul. Multe, într-adevăr, am învăţat atunci.
În
aceleaşi săptămâni dinaintea Crăciunului, am semnat cu Les Nouvelles Littéraires, conduse pe atunci
de Georges Charensol, un contract pentru a publica în foileton săptămânal noul
meu roman, ''Cavalerul resemnării", al doilea din Trilogia Exilului. Şi
tot în acea revistă apărea o scurtă nuvelă pe care o scrisesem pe masa unei cafenele,
în preajma decernării premiului Goncourt, o nuvelă care se petrecea la
Călimăneşti.
Puţine
zile înainte de a pleca în vacanţă, ziarul milanez Il Corriere della Sera publica pe prima pagină o fotografie a lui
Mihai Ralea însoţită de o notă intitulată "A explodat bomba Horia!"
Corespondentul ziarului la Bucureşti descoperise undeva o fotografie în care
apărea Ralea îmbrăcat în uniformă a Frontului Renaşterii Naţionale salutând cu
braţul ridicat, în cadrul unei ceremonii, alături de ambasadorul Germaniei la Bucureşti.
Confuzia era răzbunătoare: „Fascistul” nu eram eu, ci organizatorul campaniei împotriva
mea. În acest fel, şi până la un punct, atacul organizat de Ambasada reperistă
la Paris lua sfârşit. Zic până la un punct, pentru că comuniştii nu m-au iertat,
din fericire, niciodată. Au avut, în schimb, proasta idee de a mă transforma
dintr-un inamic necunoscut într-un inamic celebru.
Cartea
mea a devenit imediat un fel de stindard. Succesul ei nu a încetat, după
treizeci de ani, de a fi prezent într-o ţară sau într-alta. Ediţii după ediţii
au apărut mereu ici-colo, pe întregul teritoriu al lumii libere. Acum a apărut
şi acasă, aşa cum era logic să se întâmple, aşa cum lăsa să se înţeleagă nu
numai figura de rezistenţă a lui Ovidiu, exilatul de la Tomis, dar şi întreaga
mea operă literară, dirijată pe dinăuntru către o eliberare care nu e numai cea
interioară. Libertatea este călăuza tuturor personajelor din cărţile mele care
încearcă să modifice către cunoaştere sufletele chinuite, şi fericite în
acelaşi timp, ale eroilor mei, reali sau închipuiţi. În acelaşi fel, sub
aceeaşi lumină, am încercat să conduc conştiinţele studenţilor mei către
acelaşi port. O Românie eternă, zguduită de tragedii, însă modelic instalată
într-un viitor uman liber şi fericit, mi-a fost întotdeauna ghid privilegiat.
După
treizeci de ani de la acel scandal modificator, care mi-a arătat clar către
unde trebuia să-mi dirijez paşii destinului, îmi dau seama că nimic gratuit nu
se întâmplă în viaţă şi că acea suferinţă şi acea deziluzie nu făceau decât să
mă îndrepte, încă o dată, către mine însumi. Către acel loc intim şi ascuns,
profund înrădăcinat în fiinţa mea, în care eul meu scriitoricesc a rămas
întotdeauna înfipt în pământul esenţial în care se născuse.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu