vineri, 24 ianuarie 2014

Mihai Giugariu – „AVATAR”





Avatar-ul lui Mihai Giugariu




Mihai Giugariu este un prozator român. În viaţă. Menţionăm acest detaliu pentru că de multe ori, şi în nu mai puţine cazuri, nu ştim mare lucru despre contemporanii noştri. Născut la 25 septembrie 1929, la Chişinău, din părinţi români, mama – Valeria Chirițescu şi tatăl – Petre Giugariu, ofiţer, profesor de muzică, şef de orchestră, după cum găsim nu în istoria lui Nicolae Manolescu sau Fragmentele critice ale lui Eugen Simion (cred că în Mircea Iorgulescu ar putea fi ceva, în Scriitori de azi, dar nu am cartea la îndemână), ci pe un site, pe internet, ca să menţionăm sursele de informare, cum este la modă astăzi. Copilăria? Contează mult pentru viitorul oricui, nu ştim ce şi cum, putem improviza dacă ar fi să presupunem tot ce nu ştim cu certitudine despre oamenii din preajma noastră. Îl găsim apoi pe viitorul prozator – oare de ce nu a scris şi poezie? – urmând, între 1939 şi 1946, Liceul „N. Filipescu” de la Mânăstirea Dealu. Tocmai bine ca să scape de urgia unei încorporări şi trimiteri pe front. Uneori un singur an diferenţă între doi tineri poate să însemne un cu totul alt destin. Ce mai zice sursa noastră? (Nici în Negoițescu sau Marian Popa nu găsim nimic, iar pe D. Micu şi N. Rotaru cine să-i mai citească? Eventual ar trebui căutat prin Prima verba a lui Ulici, aha, da, abia în dicţionarul lui Zaciu, Papahagi, Sasu apare Mihai Giugaru. Foarte tare, o întreagă aventură să cauţi referinţe biobibliografice despre autori români. Mai repede găseşti informaţii despre luptătorii din AlQaeda și Hammas despre ce au învârtit şi sucit fiecare. Urmează deci Liceul Militar, ca apoi ca apoi să frecventeze şi absolve Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti.
Studiile se încheie în 1950. Numai (bine?) pentru unii, adică de ce să lucreze până în 1955 ca desenator, funcţionar de poştă un tânăr absolvent de drept? Anii trec, buni sau răi, capitalism sau comunism, „Pentru rege şi onor”, istoria ia alt curs fără să ne şi întrebe dacă vrem aşa sau altfel, „Totul pentru front, totul pentru Victorie” şi apoi „URSS, bastion al păcii e!”, socoteala vine că junele absolvent de drept intră în sistemul judiciar românesc. Suntem în 1955. În magistratură, zice sursa anonimă, este angajat ca judecător la diferite tribunale, apoi apare şi în postura de consultant juridic la Tribunalul Suprem – asta ar presupune un dosar beton în anii aceia, dar mai ştii, totul e aiurea pe la noi… – judecător la Curtea Supremă de Control Financiar, mai sunt amintiţi şi câţiva ani de prestaţii în avocatură. Se menţionează şi un stagiu – sau ce ? – prin care se poate numi că e diplomat al unei facultăţi de drept comparat (1974). Vine Revoluţia sau Lovitura de Stat, ce-o fi fost, din 1989, Mihai Giugaru devine magistrat la Curtea Supremă de Justiţie. Între 1992 şi 1996 apare şi ca vicepreşedinte la Fundaţia Culturală Română, pentru ca apoi să ştim/aflăm câte ceva doar despre apariţiile editoriale. Nu puţine, dacă ţinem cont de lentoarea de producţie a scriitorimii române. Excepţiile de tip Rodica Ojog Braşoveanu, o profesionistă a genului poliţist care a scris repede, mult şi nu chiar rău, confirmă regula scriitorului român: puţin şi bun!
Din păcate nu totdeauna iese câte un Craii de curte veche sau câte o Adela.
Deci. Cărţile unui autor care e contemporanul nostru. Poate noi nu suntem contemporanii lui, dar asta ar fi altă căciulă. Am găsit câteva volume ale lui Mihai Giugariu, trei chiar cu autograf. Au trecut ceva ani. Dacă nu ar exista, aş zice că nu există. Există. Ce facem cu memoria? Nu ştim. O zi cu soare e la fel ca o zi cu ceaţă. Vreme trece, vreme vine, noi tot aşteptăm să vină cine, cine?
Deci, am tot lungit pelteaua retorică.
Ce a învârtit sucit nu mai contează – pentru că suntem în 2014 şi nu mai are nicio relevanţă dacă ai fost victimă a vreunui sistem politic sau torţionar în acelaşi regim – să vedem aşadar ce putem spune despre o carte recent apărută. Cu o bibliografie deja impresionantă, Mihai Giugaru este un necunoscut. Degeaba ar sări în sus criticii literari sau istoricii literari care se ocupă de contabilizarea şi analiza producţiilor literaţilor pe termen lung, mediu şi scurt, adevărul din aceşti ultimi ani acesta este. Televizorul bate literatorul. Bun sau mai puţin bun, genial sau submediocru, criteriile de apreciere, promovare şi impunerea a unei anume notorietăţi ţin de alte coordonare decât cele strict literare. Dincolo de sucelile istoriei, dincoace de simpatiile şi idiosincraziile factorilor de decizie in interiorul bantustanului cultural.
Asta e.
Debut absolut, o povestire, Săptămâna are şase zile, în „Luceafărul”, 1966. În volum, Fata şi bătrînul”, 1968, proză scurtă. Apoi urmează, la intervale relativ mici, mai multe romane – Condotierul (1970), Magdalena (1975), O vacanță atît de lungă (1978), Mărul lui Paris (1980), Mesagerul (1983), două-trei cărţi de povestiri – Iubiri rele (1973), Cină cu langustine” (1987). Dar şi Nepoții lui Anton Pann (1986), eseuri-glose-paranteze epice pe spaţii mici. În 1990 apare romanul Destine, la Editura Cartea Românească, reeditat în 2003 la Editura Vremea şi distins cu Premiul pentru Proză al Academiei Române.
Mai apar în noul mileniu: Barcă pentru paradis (2005, Compania), Văzut de sus (2008), Spre seară şi Călăuza, tustrele ultime romane la aceeaşi bună gazdă editorială, Editura Vremea.
Mai sunt şi niscaiva traduceri din franceză şi două volume de documente comentate legate de Procesul Noica-Pillat şi cel al lui Lucrețiu Pătrăşcanu.
Şi, Finis coronat opus, Mihai Giugariu mai scoate un roman. În 2013. Cu un titlu simandicos-abscons, ca un film de Antonioni sau Frații Taviani. Avatar (Editura Vremea, 2013, Colecţia Autori Români, de parcă ar avea vreo importanţă dacă eşti autor român sau străin, dar mai ştii…?) este o construcţie solidă, ni se spune pe coperta IV, menită să înfrunte veacurile, neţinând seama de gusturile şi modele momentului, ci concentrându-se asupra esenţelor, asupra a ceea ce defineşte condiţia umană; şi asta sună bine, dar o fi oare şi adevărat? Sau posibil? Cine naiba înfruntă veacurile? Deşertăciunea şi goana după vânt a Ecleziastului? Speranţa şi iluzia în lumi ce nu există, sau ce anume? Literatura nu răspunde la astfel de întrebări. Putem spune, cu îndoielile de rigoare, dacă o carte e bună sau mai puţin. Cărţile, ca şi autorii, au destinul lor. Uneori mai bun, alteori deloc. De ce am făcut acest lung ocol ca să ajungem acolo de unde voiam să plecăm? Avatar chiar este un roman bine alcătuit, bine închegat în misterele pe care le tot aglutinează, bine scris şi elegant condus. Personajele sunt bine conturate, dincolo de haloul evenimenţial care sfâşie timpul, cronologia, spaţiul fluid. Suntem undeva fără să ştim bine unde şi când, ne regăsim în vis sau realitate, aproape că nici nu contează. Clement, Cassian, Cristofor, mulţi cai, calul Vida şi fel de fel de echipaje hipice, mănăstiri şi oraşe fictive, răzvrătiţi, femei şi ducaţi, apare şi un broker, (?!?) budane, avem şi apotecă, spiţer, cotigă, instrumentar narativ de epocă, pentru a da culoare, şi aceasta există; la pagina 105 găsim un rezumat şi o explicaţie pentru ce va veni, cu Clemansa şi Clement, iar pentru a valida faptele (pag. 136) ca exerciţiu de comentariu autoreferenţial. Dar nu întâmplările construiesc aceste roman, ci spaţiile dintre ele. Multă tensiune ce se acumulează pe fragmente epice. Ficţiunea bate o realitate extrem de atent conturată, fraza e elegantă şi contribuie la rafinamentul atmosferei. Între Deşertul tătarilor şi lumea care se tot dezagregă din romanele lui Kusniewicz, între Moartea la Veneţia a lui Thomas Mann şi Străinul lui Camus, ne (re)găsim în Avatar-ul lui Mihai Giugariu într-un topos traversat de neliniştile istoriei. Mari şi mici. Atunci când istoria mare se răsuceşte în jurul ei înşişi, istoria mică îşi face de cap. O mişcare browniană a personajelor e mereu prezentă, clipă de clipă. Un du-te vino înainte şi înapoi, fără să ajungem nicăieri. Fără mari cataclisme, viaţa de zi cu zi, de ieri şi de azi, pitită între întâmplări care produc sau nu efecte. Nici nu contează dacă moare cineva sau un bărbat şi o femeie se iubesc. De aici un sentiment straniu al romanului, un anume mister care ni se transmite. Cine suntem? De ce?
Nu sunt critic literar, doar un simplu prozator care, din când în când, mai citeşte cărţile confraţilor. Cred că autorului i-a ieşit o carte foarte specială. Care ar merita atenţia atât a publicului larg, cât şi a criticii specializate. De aici sentimentul că Mihai Giugariu  a dat prin Avatar-ul său cel mai bun roman de până acum. Atât. 
Bedros Horasangian
 

Niciun comentariu: