 |
| Irina Pavlovici |
Şi
dacă am fi cuci?
Cu romanul său, Cu dragoste despre un popor de cuci (apărut în 2013 la Editura Vremea, Bucureşti;
lansat, în prezenţa autoarei, la Paris, Bucureşti şi Bruxelles),
scriitoarea Irina Pavlovici realizează o intrare în forţă în peisajul literar
actual, remarcându-se nu numai prin calitatea scriiturii sale, marcate de fluiditate
şi claritate, ci şi prin tema abordată: viaţa românilor din străinătate, mai
exact a celor din Paris. O temă arareori tratată, pe care o abordează cu pertinenţă
şi curaj.
Autoarea, stabilită la
Paris încă din anii ’90, dovedeşte o extraordinară acuitate a observaţiei şi ne
prezintă situaţii şi personaje credibile; unele detalii sunt profund
tulburătoare, prin faptul că fac apel la experienţe încercate de mulţi dintre
noi, cei trăitori departe de ţară; altele sunt o joacă, un joc cu clişeele
culturale, o subtilă denunţare a lor. Autoarea face acest lucru cu umor şi ironie,
într-un un stil dezinvolt şi un ritm alert, ce corespunde vieţii trepidante din
cosmopolitul Paris. În această mişcare browniană, în care naratoarea şi, în
acelaşi timp, personaj principal – o româncă imigrată în Franţa – este în
căutarea unui sens al vieţii, majoritatea evenimentelor în care este antrenată
sunt iritante, enervante sau chiar traumatizante.
Dar totul este descris cu
un soi de haz de necaz. Descoperim astfel viaţa unei românce din Paris şi a
românilor din Franţa, complicatele interacţiuni dintre membrii diasporei româneşti,
relaţiile adeseori dificile dintre români şi localnici sau alte comunităţi
etnice, cauzate de diferenţele de cod cultural.
Descoperim viaţa
profesională în cadrul unei firme multinaţionale, petrecerile româneşti marcate
de mâncăruri, vorbe, discuţii şi bârfe tipic româneşti; redescoperim prejudecăţile,
obiceiurile românilor din străinătate şi din ţară, precum şi modurile complexe
de relaţionare în cadrul familiei lărgite, răsfirată prin lume, dar legată
lăuntric.
Facem cunoştinţă cu grevele
şi transportul comun din Paris, cu viaţa asociativă a comunităţii româneşti, cu
prietenii sau colegii naratoarei, precum şi cu dilemele vieţii sale de cuplu.
Aceste mici ecosisteme nu se amestecă, ele coexistă – între ele există fricţiuni,
iar personajul principal este forţat să treacă, de mai multe ori pe zi,
dintr-un mediu în altul. Acest proces, repetat, nu poate să nu lase urme la
nivel psihologic, fără a fi însă vorba de vreo inadaptare la contextul societăţii.
Şi totuşi, spiritul romanului este unul pozitiv – avem deriziune şi autoderiziune;
rutina însăşi capătă ceva palpitant fiindcă, de fapt, de fiecare dată, un
detaliu face ca extenuanta rutină să nu fie identică întru totul cu evenimentul
echivalent din ziua anterioară. Alteori, o anodină întâmplare îi trezeşte
naratoarei paralelisme cu situaţii şi personaje din viaţa sa trecută, cea din
România.
Aceste subtile alunecări în
trecut sau acest trecut care se strecoară până în prezent constituie o temă
recurentă, unul din motoarele tramei narative şi a psihologiei personajului.
Avem de-a face cu ceea ce naratoarea însăşi califică drept nostalgii balcanice, ale căror obiecte, subiecte rămân, în pofida
anilor de convieţuire, de neînţeles pentru soţul său olandez.
În acest roman, Irina
Pavlovici creează un compendiu de observaţii, am putea spune sociologice,
asupra diverselor grupuri sociale în cadrul cărora evoluează sau pe care le
întâlneşte tangenţial şi acumulează totodată o multitudine de reflecţii –
pertinente – asupra limbii, a limbajului, absolut demne de un sociolingvist.
Andrei-Paul CORESCU
(Bruxelles)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu